Like this:

Se spune ca daca ai credinta poti muta muntii din loc. Dar a crede nu inseamna musai o religie… inseamna sa simti acel ceva in tine si sa il lasi sa fie… Credinta inseamna acceptare a datului si… putin mai mult. Sa luam un exemplu banal. Sunt intr-o gara si astept un tren. Logic acel tren ar trebui sa fie in gara la ora 17,30. Dar si probabilitatea de a avea intarziere este destul de mare… poate sa intarzie intr-o statie, sa aiba o defectiune, sa astepte un alt tren. Si totusi eu simt ca el are sa vina la timp. Nu are nicio logica… dar el vine. Ok… e o simpla intamplare, dupa cum au sa afirme toti scepticii. O intamplare pe care o accept ca pe un dat desi as putea sa cred ca n-are sa vina, ca o sa pierd legatura ca voi intarzia si… o sa se intample o catastrofa fiindca am sa ajung cu intarziere la servici. Buuun. Si daca ajung cu intarziere, care e catastrofa? “Paaai am sa fiu certat, o sa fie o atmosfera proasta, o sa imi fac sange rau… as putea fi dat afara…” Hmmm… dar deja imi fac sange rau, ma simt vinovat si deznadajduit desi nu e vina mea cat despre datul afara… daca tot e sa fiu dat afara, macar sa privesc putin in jurul meu si sa ma bucur de ziua asta frumoasa fiindca e atata timp de cand nu am mai facut-o… Da.. e cer senin, soare, pasarelele canta… ma simt bine… as vrea parca sa fac ca aceasta secunda sa dureze o vesnicie… si tocmai acum se aude si trambita trenului astuia nenorocit. Cat as fi vrut sa nu vina… si totusi vine. Ciudat… nu ma bucura venirea lui… doar ma simt eliberat… Am sa ajung la timp.

Sau… dupa un timp… privesc sinele goale unde ar trebui sa poposeasca trenul meu, il imaginez venind… mai intai un tiuit indepartat, apoi freamatul sinelor, punctul acela intunecat ce se arata la orizont… apropierea… Si iata-l ca se aude in departare.

Cam asa e si cu “a crede”… pleaca intotdeauna de la o probabilitate si se continua cu ce este in mine, cu ce simt, cu ce vreau cu adevarat, cu ce las sa se intample. Iar daca o sa ma intrebi pe ce ma bazez… am sa ridic din umeri si am sa iti raspund cat se poate de sincer… “nu stiu, pe pura intamplare de a fi fiind in mine ceva ce ma impinge sa cred…”

Am vorbit putin despre vocea din noi care ne arata drumul si blocajele interioare care ma opresc sa cred: preconceptiile, pesimismul, conflictele intre ce ar trebui si ce simt nevoia cu adevarat… dar exista si baraje exterioare: invidia, predictiile negative, rautatea, imposibilitatea de acceptare, materialismul ca singura forma de existenta acceptata… Toate acestea pot insa influenta doar acolo unde exista o vulnerabilitate interioara, unde lucrurile nu sunt inca asezate, unde exista o permanenta oscilatie, unde eu insami am nevoie de o intarire sau o confirmare exterioara, unde eu las exteriorul sa ma invadeze. De aceea cred ca primul pas ce trebuie facut incepe cu ordinea interioara cu asezarea pe ceva solid. Abia apoi poti vorbi de exterior, de influenta ta asupra lucrurilor si a altora.

Cei care cauta divinitatea afara, fara sa priveasca in ei insisi, n-au s-o cunoasca. Fiindca desavarsirea pleaca din noi. In rest… marea nesiguranta…