Ai un prieten, te intelegi bine cu el desi sunteti difeiti si intr-o zi te trezesti cu el la usa spunandu-ti ingrozit ca in casa lui e un nene cu pusca care i-a macelarit toata familia si nu mai are unde sa stea. Ca abia a putut sa scape si era cat pe ce sa fie si el omorat. Te uiti in ochii lui si vezi groaza, groaza omului care nu mai are nimic de pierdut. Faci cateva calcule sumare si iti zici: am o casa mare, un salariu decent si chiar daca am familie, el e prietenul meu cel mai bun si nu pot sa-l las pe strada, asa ca ii propui sa ramana sa locuiasca o vreme la tine. Ti se pare uman. E prietenul tau, desi stii ca nu ai prea multe sa ii oferi, te gandesti ca unde sta 1 la masa, poate sta si al doilea. Prietenul accepta si se uita la tine ca la izbavitorul lui, fapt care te face sa crezi si tu ca ai luat decizia corecta. Ii dai un loc unde sa respire in voie spunandu-i: „uite asta e camera ta. Aici e locul tau, casa ta, pentru o vreme. Va trebui sa ai grija de ea, daca vrei sa traiesti in niste conditii decente. Daca nu-ti convine ceva, ai putea sa incerci sa modifici, dar eu momentan nu-mi permit mai mult decat atat. Dar putem negocia problema.” Prietenul tau, frant de oboseala, adoarme multumit. A doua zi insa, privind in jur constata ca salteaua e prea tare, peretii sunt cam jupuiti, mancarea nu e vegetariana si n-are nici icoana de acasa la care sa se inchine, in plus… se cam plictiseste. Devine irascibil si pus pe harta. La tine nu e acasa. Te simti coplesit si-i spui ca nu e „acasa” fiindca e casa ta, dar el e prea suparat sa inteleaga acum asta si te acuza ca esti o gazda proasta. 🙂 Ai putea sa te superi si sa-l dai afara din casa ta, dar realizezi ca el e suparat ca nu mai are casa lui unde sa se duca si ca inca nu realizeaza asta. Asa ca, desi ai putea sa te enervezi si sa ii tragi o mama de bataie, te gandesti totusi ca o galeata de var si un cos de verdeturi nu e chiar capat de tara. Asa ca, in loc sa ii dai in cap, il intrebi ce culoare prefera. Apoi mergi si ii cumperi niste vopsea lavabila, un trafalete, niste verdeturi si il anunti ca daca vrea alta culoare poate sa o schimbe si ca are o ora sa isi gateasca singur la bucatarie ce are chef sa manance pe ziua respectiva. Apoi iti vezi de drumul tau intelegand ca prietenul tau nu-ti mai e doar prieten ci si un conlocatar chichiricios si cam uracios si ca ai facut o mare eroare sa primesti un astfel de om in casa. Te intorci de la munca si gasesti casa plina de dare de var, praf, mizerie, castroanele nespalate pline de verdeturi aruncate in graba pe masa din bucatarie. Intri plin de nervi in camera oferita prietenului si constati ca a adormit cu un zambet multumit pe chip. Camera a prins o alta culoare si razele asfintitului se infiltreaza bland printre stolurile de la ferestre. Esti tentat sa il trezesti sa il pui sa faca ordine, dar preferi sa amani cearta pe a doua zi asa ca mergi in bucatarie, speli vasele, dai cu mopul, iei o lingura din compozitia incerta ramasa in oala si ti se pare buna, apoi adormi cu un oftat obosit pe buze si cu intrebare inca nepusa: „ce ma fac cu asta?” A doua zi pleci la servici. Te simti obosit si cumva strain in propria casa. Nu gasesti ce sa-i spui prietenului de alaturi care s-a trezit si il auzi cum isi mormaie rugaciunile de dimineata, asa ca amani convorbirea pentru momentul cand ai sa te intorci de la servici. Ce poti sa-i spui unui strain cu care locuiesti in aceeasi casa? „Hello! Eu sunt proprietarul. Ce ai de gand sa faci cu casa mea?” .. Sau mai bine nu. Te intorci de la servici, aceeasi mizerie plus muzica data la maxim si o gramada de indivizi necunoscuti care se perinda cu tot soiul de obiecte pe scari. Te uiti socat la ei incercand sa intelegi ce se intampla, dar nimeni nu te baga in seama. Il cauti pe prietenul tau, dar el e prea prins sa-si construiasca micul habitat ca sa te bage in seama si iti intinde bucuros un maldar de carti sa le pui pe raftul de jos al bibliotecii, asa ca renunti la cearta si mergi sa inghiti ceva in graba din bucataria plina de vase si resturi de mancare pe care n-o mai recunosti ca a fi a ta. Faci un dus si te bagi in pat cu castile antifonice in urechi incercand sa uiti pentru o clipa ce mare prostie ai putut sa faci primind un necunoscut in casa. A doua zi incepe asemeni si pare ca nimic nu va face sa opreasca marile schimbari ce au inceput sa te copleseasca. Prietenul tau e din ce in ce mai vesel, se distreaza, are prieteni in timp ce tu te simti din ce in ce mai obosit si mai strain in propria ta casa. Esti tentat sa apelezi la un avocat, dar stii ca e suficient sa ii spui sa plece si nu va avea de ales si asta nu ti se pare o solutie convenabila pentru orgoliul tau de a „ajuta”. Intr-o seara te trezesti invitat la un mare bairam din casa ta. Nu intelegi nimic, dar oamenii sunt draguti cu tine si incearca sa te faca sa te simti confortabil. Ai vrea sa ii dai totusi afara sa mergi sa dormi fiindca esti obosit, dar continui sa asculti povesti si sa te indopi cu bucatele de pe masa care ti se par bune intrebandu-te „ce Dumnezeului sarbatoresc astia si de ce se poarta asa frumos cu mine?” Camera prietenului arata curata si ordonata, urmele de var au disparut, praful e doar un vis urat uitat, totul in casa straluceste de curatenie de parca ai nimerit intr-o alta lume. Te gandesti ca totusi nu sunt asa rai, ca poate ar trebui sa incerci sa ii cunosti mai bine, sa te integrezi, asa ca mergi si aduci din bar o sticla de tarie fina pastrata pentru ocazii speciale si o oferi pentru a sarbatori. Se face liniste si toata lumea te priveste ca pe un animal ciudat. Un individ iti ia sticla din mana si o arunca la gunoi superstitios mormaind nemultumit. Petrecerea inceteaza in graba si toata lumea se retrage. Ramai cu prietenul care te masoara mustrator intrebandu-te sec de cand te-ai apucat sa bei si te dascaleste cu tot soiul de sfaturi despre efectele negative ale alcoolului. Stii bine ca nu esti un alcoolic, ca nu bei decat rar un pahar de relaxare dar el nu poate face diferenta intre un aperitiv si credinta lui care il face sa te perceapa ca pe ceva rau asa ca il lasi sa bodoganeasca singur simtinu-te ca un intrus in propria-ti casa. Dimineata incepe cu miros de alge si fructe. Prietenul tau e hotarat sa lupte cu raul din tine si sa te indoape cu vitamine. Zambesti amuzat gandind: „acum cine pe cine ajuta”, dar te lasi rasfatat de mirosul si gustul imbietor al rodiilor proaspete acceptand sa te complaci in postura de neajutorat. Razboiul s-a sfarsit. E liniste in casa ta si… cineva are grija de tine… 🙂 Si … lucrurile ar putea continua. Intrebarea ce ramane  e insa ce ii face pe doi oameni sa locuiasca in aceeasi casa si sa ramana straini. Frica de a comunica? Nevoia de spatiu? De a se pastra pe sine… 🙂

Reclame

Azi am resuscitat-o pe micuta Anne. 🙂 A fost interesant, usor amuzant pe alocuri, dar si putin trist fiindca am realizat ca in timp, lucrurile se mai si uita si chiar daca softul mere mai bine daca hardul e gol, e totusi bine sa nu se goleasca prea mult. In final micuta Anne a supravietuit ineptiilor noastre si atmosfera a ramas calda… prietenoasa… 🙂  Deh, daca si pisica asta intuieste cum stau lucrurile, d’apoi e cazul sa stim si noi si sa ne improspatam periodic informatiile avute. In concluzie… multumim oamenilor de suflet care isi dedica viata salvarii altora. 🙂

P.S. Apropos, desi abia maine e ziua copilului, eu m-am indopat de azi cu cirese. Cum as fi putut sa le rezist ca toata ziua mi-a fost gandul la ele?! Asa ca le-am mancat pe toate. Deci… maine astept cadou altele… 🙂

„… nepotelei mele”

O raza blanda, calda, un zambet ca de soare,

Un ciripit de pasari,un mugure de brad,

Copii ce zburda veseli… natura-mi spune oare

Ca primavara, iata, acuma a venit?

Un vant ce risipeste dezordini de petale

Se napusteste-n casa ca un copil ghidus

Lasand in urma-i calde arome orientale

Si zambete blajine si trosnete de usi.

In parcuri stau de straja ca vaga amintire,

Statui purtand pe umeri amfore de zenit.

Pasesc maiestuoase in palida lumina

Ca raza de speranta a unui cer finit.

O strada a iubiri ce-am parasit-o’n graba,

O carte ce pastreaza un chip ce-a’mbatranit

O simpla intrebare, o pasiune veche…

Cam asta-i primavara ce-odata ne-a unit.

De ceva vreme ma tot minunez precum poate doar Alice a mai facut-o cand s-a trezit dintr-o data  in Tara minunilor. Acum ceva vreme, in ciuda calificarii mele, am fost amenintata ca sunt data afara daca nu accept sub titlul de Primiri urgente sa indeplinesc onoranta munca de portar timp de 1 an de zile N-am acceptat si mi-am vazut de treaba mea lasand cui vrea onoarea de a ocupa un astfel de post.  Azi insa am avut cateva incidente care m-au bulversat si mai rau: un coleg croit sa bage in cloramina stetoscopul proaspat folosit, sefa suparata ca am comentat ordinele punand imediat Epidemiologia sa ia probe de pe stetoscopul folosit, programul din calculator gasit aruncat la cos, o subalterna dand ordine de sefa cica in calitate de colega si nu in ultimul rand cu ocazia pensionarii Farmacistei, in loc de cateva cuvinte frumoase la adresa ei, am auzit un discurs sforaitor despre schimbarea nu stiu carei legi despre registrul medicilor in baza greselilor gramaticale emise. Sincera sa fiu, daca as avea 60 de ani si ar trebui sa ma pensionez, as prefera cativa oameni apropiati ce mi-au fost alaturi care sa imi spuna o vorba buna despre munca mea sau despre mine…. Poate d’aia mi-a placut caldura aceea simpla din vocea ta care promitea o reintalnire… undeva…. candva… Oricum… daca eu o sa mai fiu, peste 20 de ani… dupa o viata de munca… are sa-mi fie greu fara bolnavii mei si…. fara tine…  🙂

Amiaza se scurge cu pasi lenesi de urs batran si satul. Nimic nu se clinteste in jur. Undeva se aud cateva glasuri tensionate amintind de vremea examenelor. Imi ciulesc urechile cu ardoare sa surprind ceva nou dar… mai nimic. O contrazicere intre doi viitori specialisti pe tema unor autori presupusi a fi preferati de seful comisiei academice, apoi date generale despre desfasurarea examenelor in anii trecuti. Maresc usor intensitatea electrostimularilor pe coloana vertebrala si casc a pustiu.

Cineva deschide din greseala usa cabinetului de vis-a-vis. Ma ridic cu greu si intru pe usa uitata intredeschisa. Nimic…. doar o camera goala. Numai peretii zgariati si praful ce dainuie parca de ani pe ziarele din vechea debara amintesc pal de coloritul altor vremuri. Senzatia de pustiu, rece, impersonal tinde sa-mi naclaiasca sufletul cu indiferenta trecerii printr-o camera de hotel. Incerc sa ma rup pentru o clipa privind pe fereastra deschisa. In ruginiul toamnei printre aceiasi copaci batrani se intrezareste apusul caldut de octombrie. Zambesc trist unor amintiri demult uitate si ochii tai inmuguresc iar a primavara cand imi soptesti timid: „Cine esti tu? Tu esti ceva frumos ce mi se intampla mie…”

Glasul strident al unei colege rupe linistea de o clipa:

– Aici erai?

– Da. Uite ce nuante are apusul asta!

– Da. E frumos, dar nu te mai uita la soare ca-ti arde ochii.

– E atat de gol in jur… Nu stiu de ce dar incepe sa nu-mi mai placa aici.

– Ei lasa, e un loc de unde iei bani.

– Mda, dar nu ma refeream la asta. E rece, trist, pustiu…

– Ei…. alti oameni. Era o vreme cand aveati grupul vostru in care va distrati. Acum sunt mai interpretativi, scortosi, nu stiu de gluma…

– Mda…. era o vreme…

„Era o vreme cand aveam cu cine sa rad de ifose,  prostie si de moarte. Era o vreme cand necunoasterea era sanctionata dur cu ironie dar te punea cu burta pe carte, fiindca aveai cu cine sa vorbesti. Era o vreme cand prostia era tratata cu vehementa curtoaziei teatrale starnind hohote de ras in grup dupa orice plecare precipitata. Era o vreme cu spirite tinere, pline de fantezie si… de viata… O vreme in care inca imi mai gasesc un loc al meu….”

„Hmmm… Sa nu ma uit la soare?! Imi arde ochii?…. Care e legatura?…”

Ma desprind cu greu si cobor in curtea intesata de fete pestrite. Intr-un colt se vorbeste de caini si pisici, in altul de salariul gonflat al fiicei plecate departe, in altul de mancaruri si retete alese, in altul o barfa ieftina, ici si colo de cate o boala a fatei de var de unchias ridicata la rangul de mare drama personala… Ma asez plictisita pe o banca gandind ca pentru mine: „nimic nou sub soare”. Un oligofren se aseaza langa mine prins de magia ciorapilor mei. Ii dau voie sa ii atinga si remarca fericit ca sunt fini, aplecandu-se sa ii sarute. Privesc trist la ultima urma de afectivitate bruta din Univers in timp ce sunt avertizata precaut ca e bine sa ma feresc ca are HVB. Ce mai conteaza? Ma las induiosata de oligofrenul ce-mi saruta pantofii si pentru o clipa imi vine in minte ca e singura fiinta care mi-a sarutat vreodata picioarele. Poate de aici si metafora atat de poetica: sarut urmele pasilor tai… Dar… pentru cei mai multi… ramane un oligofren contagios.

Chiar? Oligofrenia se ia?! Posibil. Altfel…. e greu de explicat cum se inmultesc asa repede.

Drumul spre casa mi se pare mai lung in seara asta si nici macar nu stiu daca ma grabesc la jocul ce ma asteapta neterminat sau doar…. ma grabesc… spre casa…

!4 ani?! Doamne, ce lung imi pare drumul fara tine…  🙂

Acum ceva vreme ascultam o voce la radio, ea imi insenina serile cu caldura si blandete. Ma grabeam acasa sa nu cumva sa o pierd… Ma indragostisem de o voce, fara chip, fara consistenta, fara culoare… o prezenta ce imi facea sufletul sa pluteasca lin, dincolo de orice durere sau intristare. Acum ceva vreme mergeam cateodata in cafeneaua amintirilor. Invatam tardiv sa devin om, sa ma joc, sa zambesc in complicitate, sa ma bucur copilareste… Ma simteam cumva parte din ceva mai mare si mai frumos… Acum ceva vreme cineva mi-a tinut partea desi… era mai firav decat mine. Poate ca era pentru prima oara cand cineva era de partea mea. Acum ceva vreme am ascultat o piesa de teatru radiofonic la indemnul unui prieten. Ne-am tot contrazis incercand sa evitam adevaratul sens a ceea ce ascultasem. Acum el nu mai e, nici vocea si fara ei povestea aia isi pierde incet, incet sensul lasand un gol de neinlocuit…
Acum ceva vreme era bine intre prieteni, acum ei au plecat iar eu am ramas doar cu mine….
Drum bun, dragii mei! Dumnezeu sa va aiba in paza Lui! Si poate…. poate ca intr-o zi, vom fi iar… impreuna… ca si cum ne-am intoarce acasa…

Avand in vedere evenimentele din ce in ce mai dese, mai mult sau mai putin difuzate, desi nu ma consider una din persoanele cele mai abilitate sa vorbeasca despre asta, imi doresc totusi sa clarific niste aspecte culese din practica de zi cu zi care sper sa detensioneze unele situatii create de lipsa de informatie sau neintelegerea unor limite in ceea ce priveste bolnavul psihic si posibilitatile de ingrijire si tratament intr-un spital specializat.
Asa ca am sa incep cu a raspunde la intrebarea cea mai des pusa nu doar de apartinatori, ci si de alte organe insotitoare si chiar si de personalul sanitar care nu este de specialitate: Ce inseamna o urgenta psihiatrica? Urgenta psihiatrica inseamna orice bolnav psihic care reprezinta un pericol pentru el sau societate in contextul bolii sale. Tin sa mentionez asta fiindca ades se face confuzia intre boala si alte aspecte care tin de conflicte in familie sau grupurile de prieteni de cauze absolut independente de boala, de anturaj, de tabieturile delincvente ale familiei si chiar de mediul familial morbid din care provine pacientul, avand ades de aface cu apartinatori neluati in evidenta dar cu tulburari de comportament ce ar putea fi diagnosticate drept cel putin structuri patologice de personalitate netratate. Asa ca tin sa subliniez ca macar ca veniti la balamuc ca insotitori, e bine de retinut ca indirect sunteti observati si dumneavoastra de oameni cu prea multa experienta sa nu realizeze ce se ascunde dincolo de amenintari, victimizari si incercari de santaj. Nu spun asta in scopul de a speria sau eticheta pe cineva, ci in scopul de a intelege clar ca departe de a fi impotriva ajutarii unei persoane cu probleme psihice, nu tinem cu niciun pret sa fim in dezinteresul ei pentru a satisface mofturile sau interesele nimanui. Si inca ceva, consumul de alcool nu e urgenta psihiatrica si nu-si gaseste la psihiatrie salvarea de la actele savarsite. Cat despre trierea bolnavilor si aruncarea lor la psihiatrie, iar ma vad nevoita sa va aduc la cunostinta ca e bine sa diferentiem o agitatie din cadrul unei afectiuni somatice, de alta data de o afectiune psihica sau un bolnav cu un risc somatic crescut de altul cu un risc psihiatric crescut si sa ii tratam adecvat in locul unde pot fi tratati cu risc vital cat mai scazut. Fiindca e foarte simplu sa arunci la psihiatrie unul agitat neinvestigat sau superficial investigat, dar daca ala are pancreatita si moare intr-o ora, cu siguranta agitatia lui nu se rezolva la psihiatrie. Asa cum poate fi de inteles ca unul cu arsuri gradul 3 provocate prin autocombustie are potential autolitic, dar cred ca e mai urgenta evitarea suprainfectarii si deshidratarii lui decat transferul la psihiatrie in conditiile in care spitalele clinice generale au medic psihiatru angajat care ar putea prescrie un tratament adecvat ce poate fi administrat in paralel. In fine, erau cateva exemple si posibil ca o conlucrare mai stransa intre spitalele cu profil general si cele de specialitate cat si o implicare mai atenta a celor care ii aduc, ar usura cu mult multe complicatii care apar sau pot apare din astfel de neglijente sau incercari de plasare a responsabilitatii.
O alta problema de care ne tot ciocnim este lipsa diferentierii intre spitalele de profil si centrele sociale. Asa ca o sa incerc sa aduc eu o succinta prezentare in cele ce urmeaza. Sectiile de psihiatrie acuti se ocupa de diagnosticarea si tratarea persoanelor cu probleme psihice in faza acuta, asta incluzand atat persoanele in primele faze ale bolii in care inca mai pot fi compensate prin tratament de scurta durata sub internare urmat ulterior de tratament ambulator cat si bolnavii cronici acutizati pe o perioada scurta pana la transferul lor intr-un spital de cronici. Atat sectiile de acuti cat si cele de cronici sunt sectii cu regim deschis, neexistand pana la ora actuala posibilitati de interventie in forta sau izolare pe termen lung al acestor pacienti, ele functionand dupa principiul conlucrarii pacient/ personal medical. Spun asta pentru a anihila pretentiile nefondate a multor apartinatori in ceea ce priveste aplicarea unor masuri extreme in tratarea unor pacienti agresivi cu stari conflictuale in familie. Cu alte cuvinte: „daca te omoara, chemi politia, faci dosar si in urma anchetei, se poate decide in favoarea unui spital penitenciar.” Acolo exista gardieni si paza. In restul spitalelor, nu consider ca personalul medical este calificat si nici responsabil pentru a putea impiedica actele de violenta extrema comise de anumiti pacienti cu potential criminal, iar faptul ca totusi se intampla… e un aspect al riscului la care e expus in primul rand personalul care lucreaza in astfel de institutii. Mai mult, tratarea pacientilor dependenti de substanta presupune izolarea si tratarea lor in spitale de profil cu regim inchis. Asta impune nu doar tratament specializat ci si un regim special de paza care nu poate fi intalnit decat in anumite sectii antidrog si macar ca din ce in ce mai multi ajung cel putin la inceput la psihiatrie, nu cred ca e cazul sa cereti imposibilul in ceea ce privesc masurile de paza si protectie a acestor pacienti, motiv pentru care consider ca ar fi mult mai just daca ar fi indrumati direct spre sectiile antidrog din tara. Si fiindca vorbeam de centre sociale, hai sa abordam si un ultim aspect destul de deficitar si neluat in seama al pacientului cu probleme psihice si anume ingrijirea lui in ambulator. Se stie ca multi pacienti psihici ajung mai devreme sau mai tarziu pe drumuri datorita mai mult sau mai putin dezinteresului familiei, absentei persoanelor de ingrijire, pierderea locuintei, imposibilitatii lor de integrare precum si lipsei unui loc de munca. Asa se face ca ajungem la absurdul psihiatriei, acela de a trimite acasa un pacient dupa externare cu taxi si bani din buzunarul personalului si totusi sa trebuiasca sa lamurim unii apartinatori in ceea ce priveste intrebarea lor: „bine, bine… dar cine ii face de mancare, ca noi avem treburile noastre?” As intreba si eu doar atat acesti apartinatori: „bine, dar pensia lui unde e? Iar daca nu mai e loc de el, de ce nu incercati la un centru medico-social?” Acestea fiind spuse, departe de a tine partea unora sau altora si fiind cat se poate de constienta de multiplele lipsuri ce exista atat in sistemele de sanatate cat si in alte sisteme de ingrijire si protectie, de dificultatile si riscurile date de ingrijirea unui om cu probleme psihice, departe de a aduce critici sau judecati de valoare, tin totusi sa atrag atentia ca acesti bolnavi sunt oameni ca si noi, invadati de neajunsurile si restrictiile unei boli nedorite, semeni de-ai nostri care sufera, care sunt ades terorizati de spaima, de prea multe ori marginalizati si traumatizati, oameni care ades te ingrozesc fiindca nu poti ajunge semnificatia actelor lor sau te obosesc fiindca nu poti accepta ce li se intampla, dar totodata oameni care daca ar gasi un suport real si ceva interes pentru a-i ajuta, daca ai putea sa le castigi increderea si sa ii indrumi pe fagasul normal… ai simti poate pentru prima oara in viata ta cat de impresionanta este apropierea umana. Fiindca mi se pare absurd sa ne putem pune in slujba imblanzirii si dresarii unui animal feroce, dar sa nu putem acorda nici pe sfert atentie unui semen al nostru aflat in suferinta. Si fiindca inteleg dincolo de inacceptare si negare chiar si sentimentul de suprasaturatie a unor familii, ma gandesc ades ca n-ar fi rau sa se infiinteze niste grupuri de suport pentru acestea.
Si cam atat despre nebunie pentru seara asta. 🙂

„Ora 12 a sosit, Omu’Negru a venit…”

Doi prieteni vechi se intalnesc din intamplare pe un coridor, ea intrigata de zgomot, el speriat de etichete pornit sa se justifice:
– Am incercat toate variantele sa o fac sa-si aduca aminte, dar nimic. Notebook e un film extraordinar fata de porcaria asta care mi se intampla mie. M-am gandit ca poate daca o regulez isi aduce aminte, dar… nimic… tabula rasa
-Te-ai gandit macar si pentru o clipa ca n-are ce sa-si aduca aminte, ca e alta? Ca altcineva poate isi aduce aminte dar sta in banca ei?
– Neh… nu cred ca ar sta in banca ei. Si-a uitat cheile la mine si apoi… de ce s-ar ascunde?
– Poate ii e teama c-o regulezi… 🙂
Seamana a banc dar partea trista e ca e o realitate. Cand te simti vinovat, unul din mecanismele prereflexive de aparare in fata unui risc neasumat e acela de a proiecta asupra celuilalt ceea ce te incarca. In felul asta nu tu esti cel vinovat ca te dai in stamba, ci celalalt fiindca isi face datoria. 🙂
Prin reducere la absurd am sa te las in pace, dar pot spune cu o oarecare autoironie trista ca… m-ai dezamagit… Dar e vina mea… expectantele mele… nejustificate…

– Ce inseamna o relatie? La ce se reduce?

– Pai eu cred ca o relatie inseamna inainte de toate comunicare.

– Vorbesti din carti. La ora actuala totul se reduce la sex. Femeile sunt mai agresive decat barbatii, sunt intr-o permanenta competitie. Cunosc un cuplu care rezista de ani de zile in baza unor relatii sexuale fara obligatii si e din mediile cele mai selecte.

– Pai in primul rand si sexul e tot o forma de comunicare, in al doilea rand depinde de ce isi doreste fiecare, in ce se regaseste… Faptul ca acel cuplu rezista e o dovada ca cei doi se regasesc intr-o relatie de genul asta, ca le e suficienta, dar oamenii sunt diferiti.

– Pai si tu cum ai vrea sa comunici? Ce? Sa comunici nonverbal?

– Pai depinde. Oricum pentru a ajunge la o comunicare strict nonverbala ar cam trebui sa-l cunosti destul de bine pe celalalt, dar nu e vorba strict de nonverbal. E nevoie de cunoastere, prietenie, libertate in exprimare, preocupari comune, afinitati si nu in ultimul rand de autenticitate… si uneori e nevoie chiar de putin mai mult. Uite mie spre exemplu imi place sa gasesc pe cineva care sa poata sa ma combata in ceea ce spun cu argumente logice, sa putem sa stabilim doua puncte de vedere critice opuse si totusi divergete fata de un subiect de conversatie…  Chestia asta ma incita si amuza in egala masura. E placut sa ai un partener redutabil alaturi.

– Pai da, ca atunci simti ca ti se umfla muschii pe tine si ce tare esti tu. Doar ca nu poti fi as in toate domeniile.

– Nici nu consider ca poti cuprinde toate domeniile. Unde nu stiu, nu ma bag sau intreb. Mi se pare sanatos sa fie asa. Cat despre muschi umflati, pot spune ca la mine e pur si simplu o nevoie dincolo de orice muschi. 🙂

– Mda… nevoia de dezvoltare.

– N-as putea s-o definesc chiar asa, dar e posibil sa includa si asta.

– Pai mda… crezi ca eu spre exemplu nu comunic suficient de bine?

– Mi se pare ca deocamdata esti destul de autentic si asta e un lucru bun, doar ca vezi tu…. depinde uneori si de nivelul de cunostinte, de experienta, de multe… Comunicarea cu tine cred ca e nitel mai limitata fata de comunicarea cu alte persoane mult mai bine dotate…

– Crezi tu? Si ce domenii preferi?

– Filosofie, pictura, muzica, teatru, cinematografie, psihologie, literatura… cred ca astea sunt cateva domenii unde as putea face fata unui nivel destul de inalt…

– Aaaa… pictura?! De exemplu ce-ai putea vorbi de Michelangelo? Despre coloristica de exceptie a operelor lui… Mda… inteleg… Dar mai bine vorbim de chestii curente. Care e starea ta de spirit actuala?

– Starea mea de spirit actuala nu prea conteaza si n-am putea sa vorbim despre stari de spirit deoarece sunt satula de psihoterapie, tu n-ai capacitatea nici calitatea de a vorbi despre asta si poate ca eu nu ma ridic la nivelul asteptarilor tale sau tu nu te ridici la nivelul asteptarilor mele…

– Cre’ca prima varianta.

– Cre’ca. 🙂

Ufff… Nenea colegul, desi pedofilia nu mi se prea indemana deloc, asa ti-as fi f..tut vreo doua de la treaba cu Michelangelo incoace incat nu-ti imaginezi. Noroc ca functioneaza bine la mine mecanismele de autocontrol. Pai bine, bre, tocmai p’asta il gasisi? Asta care se remarca prin liniile de forta care redau cel mai bine miscarea, chestie care se vede nu doar in pictura sa cat mai cu seama in sculpturile sale? Ma asteptam sa ma bagi nitel in rivalitatea cu Leonardo, sa-mi dai peste nas cu preocuparile sale mai putin ortodoxe, sa ma iei peste picior cu valentele sale de arhitectura, sa-mi mananci sufletul cu o poezie, dar sa-mi scoti ochii cu coloristica (?!)…. hmmm…

Cat despre relatiile mele fabuloase luate din carti… unde esti, bre complicitate tacita, cand am si eu nevoie sa rad cu pofta impreuna cu cineva de o chestie?! Aham… trecusi si tu de la agonie la extaz? Inteleg…  :))

La indemnul unui prieten am ascultat zilele astea teatrul radiofonic Rinocerii. Nah… pentru el era o forma linistitoare de a-mi povesti despre insingurarea omului in fata mortii, pentru altii e doar un teatru absurd al mecanismelor de rezistenta a omului in fata normalitatii unei societati bolnave. Au ramas o gramada de lucruri nespuse intre noi din egoism,  frica, nesiguranta sau candoare dar…. poate ca nici nu era momentul sa le spunem si… uite asa s-a lasat tacerea dar… poate ca uneori tacerea e tot ceea ce ne-a mai ramas sa impartim in doi. Cu toate astea as vrea sa elucidez ceva vis-a-vis de tema psihanalitica a curateniei lui Daysi din Rinocerii.  Am ascultat piesa pana la final. E absurd de trista si acum stau si inca ma mai intreb: ce, Doamne iarta-ma, cauta Daisy cu obsesiile ei pentru curatenie in toata povestea asta si de unde i se trage. O sa vreti poate sa-mi spuneti povestea psihanalitica a anancastului, doar ca desi literatura de specialitate abunda in explicatii ale pozitivismului fixarii intr-un anume stadiu, eu ma cam indoiesc de relevanta adevarului din ele fiindca de regula e exact invers cand vine vorba de abuz. Dar fiecare cu explicatiile pe care vrea sa le vada el pentru a fi miscat de ceva pentru a-si putea accepta ca atare propria drama. Asa ca nu vreau va zgudui ignoranta vis-a-vis de nativitatea rautatii din unii oameni. Spun doar ca Daisy a voastra nu are habar de realitatea trista a povestii pe care o joaca fiindca altfel ar spune mai degraba povestea batistutei decat pe cea a frumusetii carpei de sters praful. 🙂 Aaaa…. nu stiti poezia? Ok. sa vad daca imi aduc aminte bine… „Batistuta mea e mica si nasucul murdarel. Vreau sa fiu copil cuminte si sa am grija de el. Nu vreau sa zica lumea:Ia uite pe murdarel! Vreau sa zica lumea: uite pe frumusel… ” Ei bine pot sa va spun cu toata sinceritatea ca pe astia murdarei ii doare fix in pix de ce zice lumea, fiindca de regula le e groaza sa se stearga la…. nas… din motive stiute doar de ei insisi.  Da’ e de grele si cu psihanaliza asta si vorba lui Plesu, cel mai ciudat fenomen care ne bantuie de la o vreme, e fenomenul intelectualilor analfabeti. Absurd… nu? 🙂