Am lucrat la un proiect impreuna o oarecare perioada de timp. Era o femeia blanda, impaciuitoare dar totodata incapatanata si luptatoare. Isi dorea sa ajute persoanele cu probleme fiindca ea insasi trecuse printr-o gramada de probleme si n-o prea ajutase nimeni. In fine, nu asta era ideea. Ideea e ca n-o pot rupe nicicum pe Janne in memoria mea afectiva de operatia mea de apendicita. Nu fiindca operatia in sine ar fi avut vreo importanta cat reactia ei la ce mi se intampla mie. Cred ca momentul ala mi-a ramas in memorie nu doar fiindca am vazut-o ultima oara ci si fiindca a caracterizat-o cel mai bine.
Revenind. Se apropia o noua intalnire. Pregatisem cu grija evenimentul si ii asteptam sa vina cu nerabdare asezand in ordine ultimele stive de carti, planificand ultimele detalii, facand glume si incercand sa evitam sa ne gandim la subiectul care in mare ne rodea pe toti: „Janne e grav bolnava. Janne are o problema de care e mai bine sa nu pomenim. Janne… ar putea sa plece oricand dintre noi…”
Chiar de cand deschisesem ochii ma chinuia o stare de rau cu febra pe care incercam cu incapatanare sa n-o bag in seama. Nu-mi mai amintesc de cate ori vomitasem, dar incercam cu sarguinta sa ma conving ca e doar o banala colica biliara si ca durerea tot mai ascutita din piciorul drept e o simpla durere fantoma. Apoi venisera rezultatele analizelor si nu ma mai putusem minti, nici pe mine, nici pe sefii mei care ma facusera pachet si ma trimisesera de urgenta la chirurgie cu interventii si telefoane fara a-mi da nicio posibilitate de a ma sustrage de la ce urma sa mi se intample. La chirurgie intrasem in lumea mea. Vechi prieteni, profesionisti cu care mai lucrasem, oameni primitori, degajati… nah consult, internare de urgenta, masa de operatie si amarata aia de anestezie care nu se putuse strecura printre vertebrele mele. Mi-ar placea sa spun ca a fost o interventie sub hipnoza fiindca asta ar explica cumva si injuraturile mele despre dotari care au starnit aplauze printre hohote de ras si starea mea de visare de dupa, dar nu a fost decat efectul mialginului, a povestilor din Egipt si poate a increderii mele in oamenii aia. Ideea e ca a trecut cu bine, am ajuns in salon si mi s-a dat voie la vizitatori. Asa am revazut-o pe Janne. Palida, ganditoare, rezervata… parca cumva mai trista ca si cum si-ar fi luat ramas bun. Am discutat diverse, am ras, ne-am imbratisat si i-am condus cu privirea spre iesire. In urma ei insa mi-a ramas ceva ca un gol in suflet. Se incheia o epoca. Una blanda, calda, primitoare, plina de promisiuni. Era cumva trist. Apoi am privit cu atentie in jur si am descoperit langa mine acel mic suvenir alaturi de pachetul neinceput de Kent si am zambit. In albul imaculat, printre perfuzii, tuburi de oxigen si reguli stricte se strecurase o pata de culoare, ceva permisiv, discret, subtil, cald ca o evadare intr-un mediu familiar. Cam asa era ea. Cei care n-au cunoscut-o pot sa creada ca o piatra de marmura e suficient sa o defineasca. Eu insa stiu ca n-o poti regasi decat in recunostinta celor care se bucura de o mana discreta intinsa neconditionat sau poate doar in solidaritatea umana. Am cateva fotografii vechi cu Janne, m-am gandit sa postez una, dar am realizat cumva ca as pierde esentialul. 🙂