Am lucrat la un proiect impreuna o oarecare perioada de timp. Era o femeia blanda, impaciuitoare dar totodata incapatanata si luptatoare. Isi dorea sa ajute persoanele cu probleme fiindca ea insasi trecuse printr-o gramada de probleme si n-o prea ajutase nimeni. In fine, nu asta era ideea. Ideea e ca n-o pot rupe nicicum pe Janne in memoria mea afectiva de operatia mea de apendicita. Nu fiindca operatia in sine ar fi avut vreo importanta cat reactia ei la ce mi se intampla mie. Cred ca momentul ala mi-a ramas in memorie nu doar fiindca am vazut-o ultima oara ci si fiindca a caracterizat-o cel mai bine.

Revenind. Se apropia o noua intalnire. Pregatisem cu grija evenimentul si ii asteptam sa vina cu nerabdare asezand in ordine ultimele stive de carti, planificand ultimele detalii, facand glume si incercand sa evitam sa ne gandim la subiectul care in mare ne rodea pe toti: „Janne e grav bolnava. Janne are o problema de care e mai bine sa nu pomenim. Janne… ar putea sa plece oricand dintre noi…”

Chiar de cand deschisesem ochii ma chinuia o stare de rau cu febra pe care incercam cu incapatanare sa n-o bag in seama. Nu-mi mai amintesc de cate ori vomitasem, dar incercam cu sarguinta sa ma conving ca e doar o banala colica biliara si ca durerea tot mai ascutita din piciorul drept e o simpla durere fantoma. Apoi venisera rezultatele analizelor si nu ma mai putusem minti, nici pe mine, nici pe sefii mei care ma facusera pachet si ma trimisesera de urgenta la chirurgie cu interventii si telefoane fara a-mi da nicio posibilitate de a ma sustrage de la ce urma sa mi se intample. La chirurgie intrasem in lumea mea. Vechi prieteni, profesionisti cu care mai lucrasem, oameni primitori, degajati… nah consult, internare de urgenta, masa de operatie si amarata aia de anestezie care nu se putuse strecura printre vertebrele mele. Mi-ar placea sa spun ca a fost o interventie sub hipnoza fiindca asta ar explica cumva si injuraturile mele despre dotari care au starnit aplauze printre hohote de ras si starea mea de visare de dupa, dar nu a fost decat efectul mialginului, a povestilor din Egipt si poate a increderii mele in oamenii aia. Ideea e ca a trecut cu bine, am ajuns in salon si mi s-a dat voie la vizitatori. Asa am revazut-o pe Janne. Palida, ganditoare, rezervata… parca cumva mai trista ca si cum si-ar fi luat ramas bun. Am discutat diverse, am ras, ne-am imbratisat si i-am condus cu privirea spre iesire. In urma ei insa mi-a ramas ceva ca un gol in suflet. Se incheia o epoca. Una blanda, calda, primitoare, plina de promisiuni. Era cumva trist. Apoi am privit cu atentie in jur si am descoperit langa mine acel mic suvenir alaturi de pachetul neinceput de Kent si am zambit. In albul imaculat, printre perfuzii, tuburi de oxigen si reguli stricte se strecurase o pata de culoare, ceva permisiv, discret, subtil, cald ca o evadare intr-un mediu familiar. Cam asa era ea. Cei care n-au cunoscut-o pot sa creada ca o piatra de marmura e suficient sa o defineasca. Eu insa stiu ca n-o poti regasi decat in recunostinta celor care se bucura de o mana discreta intinsa neconditionat sau poate doar in solidaritatea umana. Am cateva fotografii vechi cu Janne, m-am gandit sa postez una, dar am realizat cumva ca as pierde esentialul. 🙂

„Raiul nu e in Cer, unde pasul pamanteanului nu poate ajunge, ci in urma unde pasul calatorului spre moarte nu se mai poate intoarce…” (La Medeleni- Ionel Teodoreanu)

Deh… am rasfoit-o in graba zambind nostalgic la filele acelea ingalbenite de vreme cu miros de flori presate ce mi-au luminat copilaria. Si da… Mi-as cere cu bucurie iertare daca as fi reusit cu acest bisturiu ruginit sa eliberez copilaria de acea tumora canceroasa ce se intinde zi de zi, lasand pretutindeni miros de carne putreda, de analgezice si de cadavru. Mi-as cere iertare daca as mai putea privi cu suflet de copil chiar si o singura data acea primavara, acel paradis pierdut cu piersici infloriti, copii care zburda zglobii, pasari ce ciripesc vesele la soare, nebuni indragostiti de poezie si serenade tarzii la chitara sub nucul batran din curtea scolii.

Dar deh… e prea tarziu… Si nimic nu se schimba intre aceste ziduri cenusii. Esti doar trist si… iti vine sa dormi si sa uiti cand esti trist. Sa iti culci capul obosit pe genunchii altcuiva care te iubeste. Si… fiindca n-ai pe nimeni, sa-i culci in propriile palme. Da. Iti vine sa dormi cand esti trist si sa uiti. Dar cand te trezesti, iar esti trist si nu mai poti s-adormi…

Imi cer iertare, copilarie, ca te ranim cu un nume ce nu mai e de mult al tau ci doar il folosim ca pe o fotografie stearsa a altor timpuri insorite. Imi cer iertare ca trebuie sa te ingrop in sufletul meu printre amintiri.

Fiindca, vezi tu, cei ce au plecat spre munti sa descopere inaltimile, avizi de vant, de stele si de nouri apropiati, nu se mai uita la iarba si florile marunte care le insotesc pasii…

Un militian batran isi crescuse fiii si pe cei cativa nepoti in casa parinteasca. La casa parinteasca, in timp, omul mai adaugase cateva aripi noi de la parintii nepotilor pe care ii crescuse. Nu de alta, dar sa fie acolo cand vor creste mari. Intr-o zi insa nepotii i se razvratisera si cerusera fiecare sa mearga la casa lui, asa ca dupa ceva sfada si certuri, decisese ca e timpul sa-i lase pe fiecare sa-si administreze mostenirea parinteasca. Intr-o zi insa, batranul militian afla ca unul din nepoti ce locuia chiar peste drum de el, s-a apucat de droguri, curvarasie si spalare de bani cu niste mafioti cunoscuti in intreaga lume. Suparat omul il cheama si il ia la rost:

-D’apoi, nepoate, asa ne-a fost intelegerea? Te-am lasat sa stai in casa mea, nu te-am intrebat nimic din ce faci, am avut incredere in tine si tu ce ai facut? Te-ai inhaitat cu talharii aia si acum vrei sa-mi faci familia de ras?

-Care casa? E casa parintilor mei. Ce familie sunt eu cu tine? Cine esti tu sa ma judeci pe mine si sa-mi spui cu cine sa vorbesc si cu cine nu si sa te mai si bagi in afacerile mele? – zise suparat nepotul

-D’apoi, baiete, eu te-am crescut pe tine, nu tu pe mine. Ai grija cum vorbesti.

-Aham… acum ma si ameninti?! Ei bine, lasa ca vedem noi cum stau lucrurile. O sa chem bodyguard-zii mei sa ma apere sa vedem atunci. O sa te fac de ocara intregii lumi sa vada si ei cu ce nebun mi-am amarat viata atatia ani.

-Eu zic sa te mai gandesti ca daca vad picior de mafie la mine la usa, iti sparg usa si te scot pe branci pe ea sa te duci unde oi vedea cu ochii, iar copiii ii iau si ii cresc eu ca pe copiii mei, decat sa creasca cu un tata netrebnic ca tine. Nu te pune cu mine. ‘Oi fi eu batran, dar inca stiu sa ma lupt si nu-mi e frica de un mucos ca tine.

-Ei bine, ‘om vedea noi cine e mai tare tu sau eu.

Nu trecura cateva saptamani de la cearta cu pricina si baiatul incepu sa se planga bodyguard-zilor cum ca batranul il da afara din casa, ca il ameninta, ca nu-l mai lasa sa faca afaceri cu mafia, ca ii e frica ca o sa-l dea afara din casa si o sa-i ia copiii…

-Pai si ce suparare e asta? Lasa ca te aparam noi. Venim si ne instalam la tine acasa sa vedem ce mai are de zis.

-D’apoi asta are pistoale si mitraliera ca e militian batran. Imi e sa nu se lase cu moarte de om.

-Lasa, mai, ce noi n-avem arme? Avem… Ahaha… Sa indrazneasca numai. Tu du-te si spune-i doar ca ai vorbit cu noi si ne angajezi ca de restul ne ocupam noi. Ca doar nu ne-om impiedica de un militian pensionar.

Si s-a dus nepotul si s-a certat cu batranul si au pornit razboi. Batranul n-a vrut sa se bage si i-a trimis Militia pe cap. Nepotul si-a luat cateva cafteli de la Militie, ca asa e in razboi, si a inceput sa faca pe victima pe la vecini. Cand astia l-au lasat in pace, a inceput sa se umfle in pene, cand iara l-au caftit iar a fost victima. Asa ca incet, incet, de mila copiilor sau a lui, vecinii au inceput sa se stranga pe la poarta pregatiti sa-i vina in ajutor, iar batranul a inceput sa primeasca tot mai des telefoane de amenintare de la bodyguard-zi. Suparat ca nu mai are liniste in casa lui, batranul l-a sunat intr-o zi pe nepot sa se intalneasca pe hol sa vorbeasca. I-a promis ca il lasa in pace si ca-l iarta doar daca termina odata jocul stupid cu bodyguard-zii si se retrage din mafie. Dar nepotul nici nu a vrut sa auda. Asa ca batranul a iesit cu pistolul incarcat la geam si a dat un ultimatum nepotului, spunand ca il impusca daca nu se supune. Nepotul si vecinii au decis ca militianul a innebunit, dar au continuat sa il atace, sa il ameninte si sa-l umileasca….

Mi-ar placea sa-mi amintesc sfarsitul povestii astia dar m-am trezit inainte de a-l afla. Sa-l fi luminat Dumnezeu pe nepot suficient cat sa faca pace cu batranul? Sa-si fi pierdut mosul controlul si sa-l fi impuscat pe propriul nepot si pe cei ce mai misunau prin jur? Sa fi intrat bodyguard-zii chemati de nepot peste mos si sa-l fi impuscat?… Habar n-am. Oricum, istoria in ultimul timp se schimba in functie de cel ce scrie povestea, asa ca e greu de stiut ce s-a intamplat cu adevarat acolo.

Ce ma nedumereste pe mine insa, e multimea adunata in jur care stie totul, judeca totul, nu cruta nimic. Oamenii astia care sub lozinca „fricii” se duc sub nasul „agresorului” si ii dau cu tifla drept in nas. Oamenii astia de unde au aparut? Ai cui sunt? Sunt de buna-credinta sau mafioti? Nah, eu m-am trezit, dar oamenii astia inca mai sunt in jurul meu si eu nu stiu ce sa cred despre ei. Sa-mi fie frica sau sa ma simt protejata? Ei sunt mereu acolo unde apar marile conflicte. Dar de ce? Care e scopul lor?

Mecanismele de coping sunt niste strategii constiente sau inconstiente prin care faci fata evenimentelor stresante din viata ta. Cel mai ades se manifesta prin comportamente disfunctionale. Copingul poate fi centrat pe emotie, cand atentia este indreptata pe ceea ce simti (descarcare, deconectare, linistire), fiind o modalitate folosita pentru a scapa de o emotie negativa sau pe problema, cand atentia este concentrata pe situatia generatoare de stres si persoana elaboreaza actiuni de contracarare a situatiei.

Mecanismele de coping inconstiente sunt: refularea (reprimarea) , rationalizarea (gasirea unei scuze plauzibile – vezi vulpea ce nu ajunge la struguri si spune ca nu-s buni) , formatiunea reactionala (protejarea de un gand amenintator printr-o reactie opusa – fumatorul care s-a lasat de fumat dar face morala exagerata altora pentru a-si infrana tentatia), proiectia (exagereaza la alte persoane propriul defect pe care il neaga), intelectualizarea (indepartarea de realitatea cruda prin ridicarea la o viziune abstracta si detasata – nu e un om suferind ci un caz), negarea (refuzul de a accepta un adevar), deplasarea (descarcarea in alta parte decat obiectul real al frustrarilor – sacul de box), sublimarea (modalitati de a se descarca in ceva productiv, artistic – pictura). Alaturi de acestea amintim si alte mecanisme de coping distructive: abandon, fuga, supracompensare.

Si acum sa vorbim putin de modelele de coping care sunt fatete ale sinelui manifestate in strategii de coping specifice:

I. SUPRACOMPENSARE:

Modelul atac ironic – are o componenta sadica, persoana incercand sa provoace durere altei persoane in scop autocompensator. Poate fi intalnit in forma elevata la intelectuali sau in versiune extrema la psihopatul criminal si la antisocial.

Modelul perfectionist – incercarea de a exercita un control extrem asupra sinelui si a celorlalti caracterizat prin: hipervigilenta, permanenta asigurare si control, verificare, perfectionism. Il intalnim la anancasti, obsesivo-compulsivi si in paranoia.

Modelul grandoman – persoane egocentrice care considera un drept al lor sa obtina tot ce doresc si tin sa-i atentioneze pe toti din jur de asta, nu respecta regulile considerand ca trebuie sa se bucure de un tratament special si isi exagereaza compensator propria valoare. Abordeaza strategii de coping concurential si autoglorificare. De regula la baza gasesti o anumita vulnerabilitate, sentimente de vinovatie, traume si complexe de inferioritate.

Modelul cautare a atentiei : persoana cauta permanent validarea celorlalti in ceea ce priveste valoarea personala, etalandu-si calitatile, rezultatele, trasaturile fizice etc

II COPINGUL EVITANT (DE FUGA):

Modelul protector detasat – desi prezenta fizic, persoana se depriveaza de nevoile si emotiile sale in diferite grade, de la pierdere de focalizare pana la disociere severa. Astfel ajunge sa se simta amortita, deprimata, goala.

Modelul protector activ – opreste emotia prin implicarea intr-o activitate care sa-i distraga atentia de la ceea ce simte.

Modelul protector evitant – evita fizic orice activitate, munca sau situatie care e privita ca o amenintare sau poate declansa emotii puternice.

Modelul protector furios – comportament defensiv si intepator prin care persoana se protejaza tinand la distanta pe altii sau rupand legatura cu acestia printr-un zid de furie.

III COPINGUL DE CAPITULARE/ ABANDON

Modelul inghetat/ paralizat – persoana se simte rusinata, blocata, nu-si asuma provocari si munceste din greu pentru a nu parea incompetenta.

Modelul sacrificiului de sine – actioneaza pentru a raspunde nevoilor altora in detrimentul propriei persoane.

Poti face rau unui prieten fara sa vrei sau fara sa o recunosti, fara chiar sa-ti dai seama. Dar nu e nevoie deloc sa faci rau unui prieten ca sa-l pierzi. Pierdem un om cum pierdem o femeie, asa… tot iubind… Si te vezi deodata singur, fara sa sti cum, nici de ce… La inceput nu bagi de seama si-ti continui drumul tot vorbind ca si cum ai fi mereu insotit. Apoi realitatea strabate gonind amagirea, dar nu vrei sa crezi, nici sa accepti. Mai pe urma crezi si accepti…

Prietenia e iubirea care innobileaza viata si ii da un sens. Ea se contopeste cu generozitatea si e singurul sentiment dezinteresat. Pierduta, omul traieste din dara ei luminoasa. In veci negasita, urmele ei se vad pe toate cararile vietii. Oriunde vei pune pasul, omule iubitor, te vei regasi cu prietenia, caci altfel ce am deveni cand am ajunge undeva si am sti ca nimic nu ne mai asteapta? Ce-ar fi cand am pleca si am fi siguri ca nimeni nu se va mai gandi la noi? Prietenia e in noi. Totul vine din noi, nimic nu vine de afara, iar acela care nu gaseste iubirea in el, nu gaseste afara nimic. Fara dragostea care ne fecundeaza inima, toate frumusetile terestre sunt reci si inspaimantatoare. Sinuciderile melancolicilor sunt mai numeroase in luna mai decat in octombrie fiindca surasul de azur al firii reinviate nu se mai acorda cu cerul de plumb al inimii lor vlaguite. Daca printr-o fericita intamplare a incrucisarilor de drumuri ai avut norocul sa cunosti acea prietenie care viziteaza inima cu repezeala inspiratiei, se duce si ramane surda la chemarile tale, ei bine, asteapt-o… Acolo unde se afla si ea sufera si iti duce dorul. Traieste dar din amintirea ei, caci e nebun acela care blesteama lumina fiindca si-a pierdut vederea. Toti orbii traiesc din amintirea luminii pierdute, iar cei care n-au cunoscut-o niciodata, n-o blesteama nici ei ci o viseaza.

Farmecul e in noi intretinut de iubire. In afara… marea indiferenta…

(Panait Istrati)

Pentru a crea un mediu securizant pentru comunicare trebuie sa:

-oferi: spatiu, intimitate, atentie, timp, respect

– tonalitatea vocii sa fie blanda, linistitoare (poti folosi muzica de fond linistitoare), mediu adecvat, pozitionare fata in fata fara obstacole intre voi, fara expresii nonverbale de neacceptare, fara bariere verbale sau nonverbale

– sa creezi o punte de legatura cu cel din fata ta, sa asculti cu atentie, sa nu judeci, sa nu critici, sa nu ironizezi, nu-i spui ce sa faca, nu iei decizii in locul lui, nu il contrazici vis-a-vis de experientele traite de el.

– daca simti ca are nevoie de suport, nu-l lasi singur. Expresiile gen: noi, impreuna etc sunt un mod de a sugera asta.

– sa-i dai senzatia de egalitate. In fata ta e un om ca si tine. Etichetarea inseamna distantare de omul din fata ta sau de problema lui. Daca ajungi la asta inseamna ca ar trebui sa te reevaluezi pe tine.

– nu-i lasi la dispozitie obiecte care intr-un moment de catarsis ar putea deveni arme.

– daca apar momente de descarcare emotionala in comunicare, nu il contrazici. Il lasi sa se descarce, ii accepti lacrimile. Apoi il confrunti cu obiectul frustrarilor lui.

Aveam un prieten, imitator comic de exceptie, mare mester in a minimaliza obiectul frustrarilor celorlalti. Dincolo de scena, imperfectiunile noastre ne fac umani, iar cel care ne iubeste cu adevarat, ajunge sa ne iubeasca tocmai aceste imperfectiuni ale noastre care marcheaza nu doar umanitatea din noi ci si unicitatea noastra. Si daca tot ajunsaram la momentul adevarului, un copil in permanenta cautare a atentiei, e o fiinta fragila, dependenta cumva de dragostea celor din jur. A-l respinge, a-l ironiza, a-l eticheta negativ, a-l certa sau a-l izola, nu-l va ajuta niciodata sa capete increderea in sine necesara desprinderii de dependenta de altii. Si daca va intrebati de ce va spun voua asta… nah… toti suntem uneori copii, chiar si dupa o varsta.

„… nepoatei mele.”

Cand in jurul tau se spune

Ca semeni cu voievodul,

Ca vei fi mare in lume

Si o sa conduci norodul,

Nu-ti fa chip si-asemanare

Din oglinda cea ciobita,

Nu te amagi ca are

Destinatia dorita.

Fiecare om in lume

Are rostul lui cel sfant,

El te-nalta si pe tine,

Pentru el esti pe pamant.

Nu mai trece peste tine

Spre a fi ce vor strainii.

Fa mereu ce crezi ca-I bine.

Nu mor caii cand vor cainii.

Ascultand adanc chemarea,

Cum izvorul face drumul,

Vei gasi si tu cararea.

Tu esti cheia si destinul.

Nu fugii in deznadejde

Cand necazul pare mare.

Tu confrunta-l si gandeste…

Cauza-i si rezolvare.

Nu-ti cladi din nemurire

Un vis ce nu-l poti atinge.

Viata nu iti apartine

Si-un moment in timp ajunge.

De iubirea te va duce

Intr-o zi pe-un nou taram,

Nu uita: vremea va trece,

Amintirile raman.

Vei decide multe-n soarta

Vei fi bun sau vei fi rau,

Dar n-ai sa regreti vreodata

C-ai iubit in felul tau.

Cand prietenul te cheama

Doar cand il apuca stresul,

E bine sa bagi de seama…

Interesul poarta fesul.

Nu lasa sa ti se spuna

Ce esti tu, ce sa alegi.

Uita-te la radacina

Doar asa vezi unde mergi.

Spune-le sa vina maine

Cand in laude se cearta

Si de singur vei ramane,

Nu uita: coada-i la poarta!

Ca urma lasata in mare

O ia valul si o duce

Iar pe-a timpului carare

Cainii tac, caleasca trece…

Ai un prieten, te intelegi bine cu el desi sunteti difeiti si intr-o zi te trezesti cu el la usa spunandu-ti ingrozit ca in casa lui e un nene cu pusca care i-a macelarit toata familia si nu mai are unde sa stea. Ca abia a putut sa scape si era cat pe ce sa fie si el omorat. Te uiti in ochii lui si vezi groaza, groaza omului care nu mai are nimic de pierdut. Faci cateva calcule sumare si iti zici: am o casa mare, un salariu decent si chiar daca am familie, el e prietenul meu cel mai bun si nu pot sa-l las pe strada, asa ca ii propui sa ramana sa locuiasca o vreme la tine. Ti se pare uman. E prietenul tau, desi stii ca nu ai prea multe sa ii oferi, te gandesti ca unde sta 1 la masa, poate sta si al doilea. Prietenul accepta si se uita la tine ca la izbavitorul lui, fapt care te face sa crezi si tu ca ai luat decizia corecta. Ii dai un loc unde sa respire in voie spunandu-i: „uite asta e camera ta. Aici e locul tau, casa ta, pentru o vreme. Va trebui sa ai grija de ea, daca vrei sa traiesti in niste conditii decente. Daca nu-ti convine ceva, ai putea sa incerci sa modifici, dar eu momentan nu-mi permit mai mult decat atat. Dar putem negocia problema.” Prietenul tau, frant de oboseala, adoarme multumit. A doua zi insa, privind in jur constata ca salteaua e prea tare, peretii sunt cam jupuiti, mancarea nu e vegetariana si n-are nici icoana de acasa la care sa se inchine, in plus… se cam plictiseste. Devine irascibil si pus pe harta. La tine nu e acasa. Te simti coplesit si-i spui ca nu e „acasa” fiindca e casa ta, dar el e prea suparat sa inteleaga acum asta si te acuza ca esti o gazda proasta. 🙂 Ai putea sa te superi si sa-l dai afara din casa ta, dar realizezi ca el e suparat ca nu mai are casa lui unde sa se duca si ca inca nu realizeaza asta. Asa ca, desi ai putea sa te enervezi si sa ii tragi o mama de bataie, te gandesti totusi ca o galeata de var si un cos de verdeturi nu e chiar capat de tara. Asa ca, in loc sa ii dai in cap, il intrebi ce culoare prefera. Apoi mergi si ii cumperi niste vopsea lavabila, un trafalete, niste verdeturi si il anunti ca daca vrea alta culoare poate sa o schimbe si ca are o ora sa isi gateasca singur la bucatarie ce are chef sa manance pe ziua respectiva. Apoi iti vezi de drumul tau intelegand ca prietenul tau nu-ti mai e doar prieten ci si un conlocatar chichiricios si cam uracios si ca ai facut o mare eroare sa primesti un astfel de om in casa. Te intorci de la munca si gasesti casa plina de dare de var, praf, mizerie, castroanele nespalate pline de verdeturi aruncate in graba pe masa din bucatarie. Intri plin de nervi in camera oferita prietenului si constati ca a adormit cu un zambet multumit pe chip. Camera a prins o alta culoare si razele asfintitului se infiltreaza bland printre stolurile de la ferestre. Esti tentat sa il trezesti sa il pui sa faca ordine, dar preferi sa amani cearta pe a doua zi asa ca mergi in bucatarie, speli vasele, dai cu mopul, iei o lingura din compozitia incerta ramasa in oala si ti se pare buna, apoi adormi cu un oftat obosit pe buze si cu intrebare inca nepusa: „ce ma fac cu asta?” A doua zi pleci la servici. Te simti obosit si cumva strain in propria casa. Nu gasesti ce sa-i spui prietenului de alaturi care s-a trezit si il auzi cum isi mormaie rugaciunile de dimineata, asa ca amani convorbirea pentru momentul cand ai sa te intorci de la servici. Ce poti sa-i spui unui strain cu care locuiesti in aceeasi casa? „Hello! Eu sunt proprietarul. Ce ai de gand sa faci cu casa mea?” .. Sau mai bine nu. Te intorci de la servici, aceeasi mizerie plus muzica data la maxim si o gramada de indivizi necunoscuti care se perinda cu tot soiul de obiecte pe scari. Te uiti socat la ei incercand sa intelegi ce se intampla, dar nimeni nu te baga in seama. Il cauti pe prietenul tau, dar el e prea prins sa-si construiasca micul habitat ca sa te bage in seama si iti intinde bucuros un maldar de carti sa le pui pe raftul de jos al bibliotecii, asa ca renunti la cearta si mergi sa inghiti ceva in graba din bucataria plina de vase si resturi de mancare pe care n-o mai recunosti ca a fi a ta. Faci un dus si te bagi in pat cu castile antifonice in urechi incercand sa uiti pentru o clipa ce mare prostie ai putut sa faci primind un necunoscut in casa. A doua zi incepe asemeni si pare ca nimic nu va face sa opreasca marile schimbari ce au inceput sa te copleseasca. Prietenul tau e din ce in ce mai vesel, se distreaza, are prieteni in timp ce tu te simti din ce in ce mai obosit si mai strain in propria ta casa. Esti tentat sa apelezi la un avocat, dar stii ca e suficient sa ii spui sa plece si nu va avea de ales si asta nu ti se pare o solutie convenabila pentru orgoliul tau de a „ajuta”. Intr-o seara te trezesti invitat la un mare bairam din casa ta. Nu intelegi nimic, dar oamenii sunt draguti cu tine si incearca sa te faca sa te simti confortabil. Ai vrea sa ii dai totusi afara sa mergi sa dormi fiindca esti obosit, dar continui sa asculti povesti si sa te indopi cu bucatele de pe masa care ti se par bune intrebandu-te „ce Dumnezeului sarbatoresc astia si de ce se poarta asa frumos cu mine?” Camera prietenului arata curata si ordonata, urmele de var au disparut, praful e doar un vis urat uitat, totul in casa straluceste de curatenie de parca ai nimerit intr-o alta lume. Te gandesti ca totusi nu sunt asa rai, ca poate ar trebui sa incerci sa ii cunosti mai bine, sa te integrezi, asa ca mergi si aduci din bar o sticla de tarie fina pastrata pentru ocazii speciale si o oferi pentru a sarbatori. Se face liniste si toata lumea te priveste ca pe un animal ciudat. Un individ iti ia sticla din mana si o arunca la gunoi superstitios mormaind nemultumit. Petrecerea inceteaza in graba si toata lumea se retrage. Ramai cu prietenul care te masoara mustrator intrebandu-te sec de cand te-ai apucat sa bei si te dascaleste cu tot soiul de sfaturi despre efectele negative ale alcoolului. Stii bine ca nu esti un alcoolic, ca nu bei decat rar un pahar de relaxare dar el nu poate face diferenta intre un aperitiv si credinta lui care il face sa te perceapa ca pe ceva rau asa ca il lasi sa bodoganeasca singur simtinu-te ca un intrus in propria-ti casa. Dimineata incepe cu miros de alge si fructe. Prietenul tau e hotarat sa lupte cu raul din tine si sa te indoape cu vitamine. Zambesti amuzat gandind: „acum cine pe cine ajuta”, dar te lasi rasfatat de mirosul si gustul imbietor al rodiilor proaspete acceptand sa te complaci in postura de neajutorat. Razboiul s-a sfarsit. E liniste in casa ta si… cineva are grija de tine… 🙂 Si … lucrurile ar putea continua. Intrebarea ce ramane  e insa ce ii face pe doi oameni sa locuiasca in aceeasi casa si sa ramana straini. Frica de a comunica? Nevoia de spatiu? De a se pastra pe sine… 🙂

Azi am resuscitat-o pe micuta Anne. 🙂 A fost interesant, usor amuzant pe alocuri, dar si putin trist fiindca am realizat ca in timp, lucrurile se mai si uita si chiar daca softul mere mai bine daca hardul e gol, e totusi bine sa nu se goleasca prea mult. In final micuta Anne a supravietuit ineptiilor noastre si atmosfera a ramas calda… prietenoasa… 🙂  Deh, daca si pisica asta intuieste cum stau lucrurile, d’apoi e cazul sa stim si noi si sa ne improspatam periodic informatiile avute. In concluzie… multumim oamenilor de suflet care isi dedica viata salvarii altora. 🙂

P.S. Apropos, desi abia maine e ziua copilului, eu m-am indopat de azi cu cirese. Cum as fi putut sa le rezist ca toata ziua mi-a fost gandul la ele?! Asa ca le-am mancat pe toate. Deci… maine astept cadou altele… 🙂

„… nepotelei mele”

O raza blanda, calda, un zambet ca de soare,

Un ciripit de pasari,un mugure de brad,

Copii ce zburda veseli… natura-mi spune oare

Ca primavara, iata, acuma a venit?

Un vant ce risipeste dezordini de petale

Se napusteste-n casa ca un copil ghidus

Lasand in urma-i calde arome orientale

Si zambete blajine si trosnete de usi.

In parcuri stau de straja ca vaga amintire,

Statui purtand pe umeri amfore de zenit.

Pasesc maiestuoase in palida lumina

Ca raza de speranta a unui cer finit.

O strada a iubirii ce-am parasit-o’n graba,

O carte ce pastreaza un chip ce-a’mbatranit

O simpla intrebare, o pasiune veche…

Cam asta-i primavara ce-odata ne-a unit.