Publicat de: vasilescumihaela | Mai 24, 2014

Culori

Mda… lila… Ar putea fi o combinatie de mov si alb in lumina diafana a unui soare bland de primavara…. Dar vremea a adus cu sine colturi ascutite ce musca adanc in nuditatea materiei fara forma. Nu stiu inca in ce pocal se va aseza continutul acestei cunoasteri preexistente, dar am inteles azi zambind amar ca jungla mi-a rapit pentru totdeauna naivitatea jocului de lumini si umbre. Claritatea taioasa a unei gandiri matematice, a venit sa ia locul sentimentelor, lasand in urma-i doar o arma letala. De ce te-am mai cautat daca in loc sa mangai, am adus doar judecati de valoare? Dar… oare te-ai fi lasat mangaiat? Iata o intrebare la care am ratat raspunsul. Poate ai sa ti-l dai tu intr-o zi, poate deja ai facut-o intr-un monolog interior, poate n-ai s-o faci niciodata…  🙂

Ok… sunt o maestra in a bate campii dar… am avut profesori buni pe care n-o sa-i uit niciodata si nu-i de mirare ca platesc prin insingurare. Poate d’aia imi lipsesc atat de mult plimbarile astea. 🙂 Cat despre monologul tau pe care eu sper sa ma fi prefacut destul de bine ca nu-l aud… pot spune cu tristete ca… doare. Mai cu seama cand poti simti asta fizic cum mi se intampla mie de fiecare data cand dau de ceva energie restanta. Cat despre solutii, ar fi cateva dar… fiecare are partea ei de sacrificiu. Enumar totusi: identificarea ca o blasfemie a pierderii de sine, intoarcerea paharului invers asemeni unei cifre ce transforma absorbtia in proiectie si necredinta in dumnezeire, formula genetica a fructului interzis intoarsa la 90 de grade spre eternitate, hmmm…. moartea clinica? Asta e deja depasita si… prea mare incarcatura fratilor Minovici…. Pare totusi ca acceptarea sa fie cea mai apropiata de iertarea divina. Nu crezi?

Anunțuri
Publicat de: vasilescumihaela | Mai 19, 2014

Argumentatie despre prietenie, familie, bani….

[http://www.youtube.com/watch?v=u9sRJ-eOHnc]

Am primit o provocare  sa scriu cateva randuri despre aste 3 dimensiuni impreuna. Prima reactie a fost sa ma intreb: “bine, bine dar ce au banii cu celelalte doua ca eu de cand ma stiu, ii iau cu o mana si ii dau cu doua?” Apoi am inceput sa ma gandesc mai bine si… spre surprinderea mea… chiar au… o sa va explic imediat de ce. In primul rand ce e prietenia? Prietenia e atunci cand simti ca poti da voie altuia sa patrunda pana in cele mai intunecate colturi ale sufletului tau stiind ca celalalt va ramane de partea ta chiar si cand iti va spune ca ai gresit. E atunci cand gasesti un spatiu comun de preocupari,  ganduri, idealuri care va leaga. E atunci cand te regasesti in emotiile si gandurile celuilalt. E atunci cand uiti pentru o clipa de propria-ti durere pentru a sari in ajutorul celuilalt. E atunci cand desi viata va aruncat in colturi opuse ale lumii, va purtati in suflet ca si cand nimic nu v-ar putea desparti.  E atunci cand poti fi mandru si te poti bucura de realizarile celuilalt ca si cand ar fi ale tale, fara nicio urma de regret ca ar fi putut fi ale tale. E atunci cand iti poti sprijini pentru o clipa fruntea obosita pe umarul altuia stiind ca nimic nu o sa tulbure armonia lumii tale. E atunci cand emotia reintalnirii aduce atata lumina in suflet incat cuvintele devin de prisos. E atunci cand in valtoarea multimii poti zari dincolo de riduri si asperitatile vremii, acea lumina jucausa a privirii ce iti zambeste complice cu blandete doar tie si asta sa ti se para cea mai frumoasa intamplare pe care ai trait-o vreodata. E atunci cand poti ierta lacrimile din ochii celuilalt venite sa iti tulbure bucuria unei sarbatori in care el nu mai crede si il poti mangaia cu speranta. E atunci cand e cald si bine in bratele altuia in care te regasesti pe tine dupa multi, multi ani de cautari si gol existential. Familia este locul de plecare in viata, momentul de popas si finalitatea cautarilor tale. E locul tau de refugiu, prima relatie, primele confruntari si sentimentul de apartenenta la un spatiu comun in care te simti protejat.  Familia e pocalul curat in care se asaza marile prietenii. Cat despre bani…. Mi-am imaginat pentru o clipa ca n-ar fi existat, ca n-as fi avut de unde sa-i iau pentru a putea merge sa intalnesc, sa revad sau sa-mi ajut un prieten. Poate ca as fi ajuns cumva acolo dusa de alt prieten, poate ca n-as fi avut nevoie de nimic material pentru a ma bucura de prezenta lui, dar… cata vreme banul inseamna daruire, cata vreme e o deschidere pentru frumos, cata vreme conteaza doar pentru a putea oferi ceva din preaplinul sufletului tau, cata vreme el nu e o valoare in sine si nu te copleseste…. cred ca e o oportunitate de a fi mai bun, mai generos, mai aproape de altii care iti sunt dragi. Mai mult…. adminstrarea banilor in familie, modul in care sunt castigati si cheltuiti de comun acord descriu noi dimensiuni si perspective de a fi, a trai si a avea impreuna.

Publicat de: vasilescumihaela | Mai 4, 2014

Prietenie

Ma gandeam sa scriu despre prietenie, dar imi dau seama ca nu vreau sa trag concluzii in seara asta si mai cu seama nu cred ca pot cuprinde in vorbe ce as vrea sa spun. Vreau doar sa lungesc putin momentul reintalnirii cu cineva drag si atmosfera aia calda, relaxata, placuta. In rest… Cum ajunge un om sa renunte la 5 ani de facultate doar pentru a trai doua luni visul american? Cum iubeste ea indragostirea intr-o permanenta cautare a cuiva care nu mai e? Cum e alcatuita o persoana care traieste clipa cu intensitatea unui copil bucurandu-se de tot ce-i poate oferi ea? Nah, chiar daca o sa-mi pui in fata ochilor o pancarda mare cu „instabilitate afectiva”… nici asta nu pare sa aiba relevanta. In momentul asta pentru prima oara de cand am intalnit-o pare lipsit de importanta daca o inteleg, o aprob sau nu, cat faptul ca inca imi mai e draga, ca desi au trecut ani de cand nu am vazut-o inca o mai simt aproape, neschimbata, inca mai avem ce sa ne spunem ca si cum nu s-ar fi scurs ani intre noi si realizez cumva absurd ca toata indepartarea noastra n-a facut decat sa ma lege si mai mult de ea. Mi-a fost dor de tine, Anca, dar… pe mine anii astia m-au schimbat mult… prea mult sa ma mai pot intoarce… Mi-ar placea insa sa ne mai intalnim uneori, sa ne plimbam, sa imi povestesti despre tine… 🙂 

 

Publicat de: vasilescumihaela | Aprilie 30, 2014

Acasa…

[http://www.youtube.com/watch?v=_1oJuwkXr0E]

Sentimentul ala putred ca nu esti dorit, vesnica comparatie care iti spune permanent ca altcineva e mai asteptat decat tine, ca nu contezi, ca esti doar un intrus incomod, ca nu e nimeni de partea ta, ba din contra ca nici tu n-ai dreptul de a fi de partea ta si… negarea permanenta a ceea ce simti tu sub pretextul ca ti-ai pierdut o doaga.  Apoi neputinta de a te rupe definitiv, de a-ti taia radacinile, de a renunta la o matrice ce pretinde sa fie a ta fara sa te regasesti in ea. Mesaje afective duble, fara inteles cu miros de santaj sentimental si… marea instrainare….  Ii vezi tot mai rar cautand in tine vinovata motive false de evitare. N-ai cum sa le demonstrezi ca iti fac rau fiindca nu exista probe pentru ceea ce simti si tin la aparente mai mult decat la adevar dar… poate ca doar cu asta au mai ramas…  Te framanti o vreme incercand sa te convingi absurd ca tot ce ti se intampla e doar o farsa de prost gust, un teatru de doi bani la care esti doar spectator, dar inevitabil te trezesti intr-un final singura, obosita… cu un mare gol in suflet… de neumplut. Cu timpul realizezi ca timpul e ireversibil si tot ce ai, duci cu tine si atunci descoperi in tine o lume veche, calda, blanda. E locul tau de refugiu, singurul loc unde esti acasa… Continui sa te conformezi unor ritualuri sociale de fatada fara sens pentru tine, dar nu te mai doare fiindca nu te mai simti singura, nici goala…  🙂

Publicat de: vasilescumihaela | Aprilie 8, 2014

Jocuri de copii…

Am citit un articol seara trecuta pe site-ul unuia care mi-a pus nitel imaginatia la lucru. Desi se pare ca omul nu facea decat reclama unei firme de constructii, m-am gandit si eu cu toata seriozitatea unui copil ce se joaca, cum ar arata casa mea ideala.  Normal, habar n-am din ce materiale ar trebui sa fie.  La „varsta mea” nu materialele, rezistenta si durabilitatea unui loc este punctul forte, nici banii investiti caaat…. sa ma satisfaca pe mine.  Si… m-am gandit ca trebuie sa fie in primul rand o casa draguta, tihnita si primitoare cu un parculet in fata, cu peron, scari largi, coloane in fata si terasa, gradina,  piscina, sera, teren de sport in spate, cu un living spatios cu niscavai tablouri bune, un pian, un mic coltar cu masuta, un bar, o biblioteca cu  muuulte carti bune, cu semineu, cu un birou masiv si fotolii confortabile… dar astea tin deja de decoratiunile interioare. 🙂

Mai bine va arat eu pe hartie cum arata design-ul.

plan exterior casa                                                                                           EXTERIOR

plan parter casa

PARTER

plan casa etaj

ETAJ

 

 

Bine-bine… stiu ce o sa-mi spuneti deja… ca e o oroare  pentru care nicio firma de arhitectura cumsecade  nu s-ar incumeta sa faca proiect.  Da’ mie imi place sa ma joc. Voua nu?!

Aham…. v-am prins.  Siii… cum arata casa voastra din vis?  🙂

 

Publicat de: vasilescumihaela | Aprilie 3, 2014

De vorba cu mine…

Ok. A fost o situatie ciudata. Culpa sau responsabilitate? Inteleg… vinovatul fara vina. Ai fi putut face altfel? Cu siguranta da. Ti-ai amintit nu atunci cand ti s-a pus problema lui „daca ar fi al tau” cat atunci cand te-ai gandit tu insati „daca ai fi fost tu”… Si totusi ai fugit ca o lasa. A fost singura care te-a ajutat, care a sarit neconditionat cand a fost nevoie… Atunci… de ce? Aham… daca s-ar fi sinucis? Daca ar fi scapat situatia de sub control? Asa… ce s-ar fi intamplat? S-o ai pe constiinta?! Care constiinta? Era alegerea ei.  Nu. Sigur n-ai fi eutanasiat pe nimeni. Nu-ti cerea sa o omori tu. Nici macar nu era sigur ca asta ar fi ales. Aham… opinia publica. Deci ajungem de unde am plecat. Esti lasa. Nu poti avea un minim de incredere intr-un om. De ce? Mda… avusese o pierdere, se imbatase si ameninta cu suicidul. Sa fim seriosi… cati se omoara dupa ce ameninta? Stii bine ca nu e asa, iar opinia publica n-a facut niciodata nici doi bani pentru tine. Nu uita ce mesaj frumos i-ai trimis azi aluia care te tot calca de o vreme pe toate bataturile doar fiindca a ridicat tonul la tine. Nu de opinia publica iti era tie frica…. Atunci? Mda… nu te simteai capabila sa-ti asumi un risc. De ce am stupida senzatie ca e mai comod pentru tine sa-mi spui asta? De cand a aparut comoditatea asta? De cand nu-ti mai asumi tu riscuri? Ba chiar niciun risc. Aham… de atunci…  Cum te-ai simtit? Cum a fost sa aduni un adidas, o soseta… un tricou plin de creierii lui… sau poate ai ei… ? Cu siguranta mai putin filosofic decat in discutia purtata in seara precedenta (?!) . Mda. A fost o reactie de fuga atunci. Iti amintesti si de ce? Te simteai responsabila? De ce? Era un grup de prieteni, nu-i lasase nimeni pe mana ta, va intalniseti intamplator. Ohoo… tu erai mai mare, cu siguranta cea mai matura, demna de toata increderea… poate vrei sa-mi spui ca erai si Dumnezeu sa le schimbi alora soarta sau ca toti aia iti erau frati mai mici lasati in grija?! Ia spune!… Nu poti schimba nimic? Si cum te simti cand spui asta? Hmmm… neputincioasa si singura. Asa a fost si inainte cu prietenul care caput singur si apoi cu agonia bunicii…  E grav cand esti neputincioasa?  Mda… pentru tine e… De ce?  Ce inseamna mai exact a fi neputincios? Aham… dependenta. Si? Ce-i asa de rau in dependenta? Cu ce ai asocia? Esti ca o leguma in mainile altora… te pierzi pe tine… nu poti avea niciodata nimic al tau… ti se spune ce sa faci? Nasol.  Dar singura? E rau sa fi singura? Nu tocmai? Bun. Ce inseamna singura in contextul de mai sus pentru tine? Aham… nu e nimeni de partea ta.  Iti dai seama ce-mi spui prin asta despre tine? Mda… Si cum te simti?   🙂 Inteleg ca tu esti de partea ta si… ca te-ai saturat sa ai grija si sa raspunzi pentru altii. De ce? Aham… de tine cine are grija? Simti nevoia? Ai lasa pe cineva sa aiba grija de tine? Eu nu prea cred. Aham… am dreptate. De ce? Nu te-ai simti in siguranta?! Bun. Am sa-ti spun cateva intrebari la care nu vreau raspuns, doar… gandeste-te la ele: cine a avut vreodata cu adevarat grija de tine? de cate ori ti-a fost tradata increderea de cei dragi? cata incredere au avut altii in tine? cand si cat de des ai simtit pe altcineva de partea ta? de cate ori a trebuit sa lupti pentru a te apara pe tine?cine a mai luptat vreodata pentru tine? cati si cine a apreciat vreodata verbal si public ce ai facut tu? si… nu in ultimul rand… te vezi ca pe o persoana…. ?

Ok. Cam asta a fost discutia din seara asta cu mine. Ma simteam vinovata.  Inca ma mai simt dar… fata de mine… Am scris-o aici fiindca poate mai sunt si altii care nu stiu ce intrebari sa-si puna cand se simt culpabili fiindca au spus NU.  Eu… mi le-am pus pe ale mele si… departe de a ma simti mai bine, nu simt decat oboseala si tristete….  Dar o sa treaca. Toate trec… 🙂

Publicat de: vasilescumihaela | Martie 16, 2014

Good night!

Discutam aseara cu o anonima ce sustinea ca se ocupa de socializare  pe net si care considera ca iritabilitatea care o simte, vine dintr-un disconfort dat de oboseala.  Am zambit amuzata realizand ca ceea ce numeste ea „iritabilitate psihosomatica” e doar un soi de furie reprimata transformata in timp in ura mocnita.  I-am dat sa asculte melodia de exceptie de mai sus a Ninei Simone si sa-mi spuna ce vede ea acolo. Mi-a spus foarte sigura pe sine ca „parca ar fi o handicapata ce se da cu spatele de un zid si canta ceva”, apoi a plecat in graba mare. 🙂  Poate c-ar fi trebuit sa inteleg ca pentru ea simtirea libera, directa, e un handicap.  Doar ca m-am mai uitat putin la mono-dialogul Ninei si mi-am dat seama ca persoana asta ce se voia „socializanta” nu reusea sa treaca dincolo de prezenta scenica, de atitudinea fizica a solistei. Daca ar fi avut insa capacitatea de a o intelege, de a simti ce spune, ar fi descoperit adevarata valoare a recitalului, nu doar fiindca e o improvizatie de mare clasa, spontana si plina de simtire ci si fiindca reflecta o drama, una sincera si necamuflata.  Sa simti ca si cum „nu ai fi pierdut niciodata… ca si cum nu l-ai fi tinut niciodata in bratele tale…” ? Apoi cata durere trebuie sa fie in constatarea asta, mai cu seama cand vorbesti de pierderea cuiva drag, a cuiva ce e parte din tine? Cat de mutilat sufleteste poti fi sa nu poti rezona firesc la melodia asta? 🙂

Am ascultat multe basme despre invidie, despre „napasta” unor oameni care n-au avut sansa sa depaseasca un anumit nivel de dezvoltare intelectuala. Am aflat astfel cat de bine am stat eu la caldurica cu cartea in mana si cat de rau le-a fost lor batand maidanele dupa socializare. Si am ascultat toate aceste explicatii ca argumente ale invidiei lor. Si totusi, sa presupunem ca a existat un moment in viata cand eu am avut alte sanse decat ei si am profitat de ele. Nu intreb cu ce sunt vinovata de asta ca ar fi absurd, intreb totusi de ce cand au avut posibilitati, n-au facut niciun efort sa recastige macar putin din terenul pierdut si au ales sa mearga pe aceeasi cale dispretuindu-i pe astia „mai tocilari”. De ce n-au ales sa se autoperfectioneze daca isi doreau atat de mult asta?  🙂 Ce inseamna invidia? Inseamna un om mic care se crede buricul universului si e suparat cand i se demonstreaza ca nu-i asa.

Nu sunt o persoana foarte sociabila… uneori sunt chiar solitara fara a considera asa un handicap. In plus, mi s-a intamplat in viata sa intalnesc si prieteni buni, relatii stabile si valoroase atat ca incarcatura afectiva, ca traire, cat si ca formare a mea ca om si poate tocmai d’aia nu ma las asa usor convinsa de sociabilitatea asta atat de superficiala… Asta insa neinsemnand ca nu sper uneori sa ma intalnesc macar un prieten bun…. undeva…  Dar recunosc ca sunt extrem de pretentioasa cu relatiile mele.

In concluzie, Nina draga, nu tu esti handicapata fiindca esti atat de minunata cand te manifesti atat de spontan aratandu-ne o parte din tine ci… unii din cei ce te asculta intamplator sunt prea schiloditi sa reuseasca sa ajunga la valoarea ta si la sine… Nu te intreba de ce esti singura in durerea ta pe scena fiindca in solitudinea ta, esti mai apta de relatii decat oricare dintre persoanele astea”socializante”….  Good night! 🙂

Publicat de: vasilescumihaela | Martie 5, 2014

Crede si nu cerceta…

Imi amintesc cum am ajuns acolo. Gasisem un pliant si la insistenta unui coleg, am zis ca nu-i rau sa merg sa vad despre ce e vorba ca un soi de exercitiu al diferentei. Nu stiam ce se predica acolo, dar in sinea mea simteam nevoia unui Dumnezeu mai mare, asa ca am ramas. Ce-as putea sa spun? Se intampla uneori sa intri intr-o biserica in care preotul, departe de a crede in Dumnezeu, nu incearca decat „sa-si faca datoria” si o face cu atat mai mult sarg cu cat nu crede o iota din ceea ce spune dar are nevoie de o justificare pentru sine. Cu toate astea, oamenii inca mai merg la biserica. Unii fiindca e o regula nescrisa a societatii si se conformeaza, altii fiindca au nevoie de protectie sau inedit, altii doar fiindca dupa slujba merg in prima carciuma sa se petreaca cu popa. Se intampla insa uneori ca un om simplu sa mearga acolo pentru a asculta slujba. Cuvintele alea lui ii fac bine. De ce? Fiindca sunt cuvintele lui Dumnezeu. Intr-o confruntare deschisa cu popa, posibil ca omul ala simplu are sa para un novice lipsit de argumente, un impostor sau un nebun ridicol. Cum ar putea el sa explice si justifice oamenilor  ce simte? Cum ar putea convinge lumea de adevarul trairilor lui? Dar cu siguranta n-o sa se gandeasca niciodata la asta. Va continua sa mearga la biserica, sa asculte, sa-si urmeze calea. Intr-o zi, la o raspantie de drumuri, dand o cana de apa unui trecator insetat, are sa-i vorbeasca despre Dumnezeu. Peste vreme, impresionat, trecatorul va aduna oamenii in juru-i si le va povesti despre omul nostru simplu. Ei vor merge sa il cunoasca si gasind biserica deschisa, vor intra ridicandu-l in slavi pe preotul cu pricina. Doar trecatorul, ramas in urma multimii, se va aseza intr-un colt retras, departe de elogiile zgomotoase si va zambi smerit celui pe care l-a intalnit la o raspantie de drumuri.  Si… in umbra prieteniei lor tacite, va cobori impacarea.

Fiecare om este ce alege sa fie sau… ce este sa fie, dar credinta se invata cu sufletul… nu cu mintea… Fiindca pentru a avea acces la o constiinta superioara, ar trebui inainte de toate sa ai tu insuti capacitatea de a ajunge la ea, dar mai cu seama ar trebui s-o simti… in tine si… sa te regasesti in ea. Dumnezeu scoate fiecaruia in cale un izvor, dar doar cei arsi de sete vor iubi susurul apei ce doar pentru ei va avea gust de dumnezeire. Despovarati de elogii, in fata lui Dumnezeu suntem toti egali, dar putini din noi ajungem sa il cunoastem pe Dumnezeu. Si asta n-are legatura cu nicio bravada ci e… doar o intamplare simpla… a ta… 🙂

Publicat de: vasilescumihaela | Februarie 25, 2014

Timiditate… sau nu…

Plecand de la un articol citit in dimineata asta, am ajuns cu hohotele de ras mult mai departe decat imi imaginam. Apoi, dupa descarcarea euforica de rigoare, am ramas cu un zambet trist pe buze. Ce mesaj poti trimite impreuna cu un buchet de flori unei fete necunoscute care ti-a picat cu tronc dar in fata careia „te tai ca maioneza”. Prima intrebare: „te tai sau ti se taie?” A doua: „De ce?” A treia: „De ce verbul a taia si nu altceva de exemplu – a fugi? Bine, nu poti fugi ca maioneza, dar … poti creste totusi. Chiar? Cum ar fi? „Cand te vad, cresc ca maioneza.” Hmmm… asta are nevoie de niste ulei si multa frecare atenta. Oare ce-i lipseste  de se taie?!”  Ok. Dar daca omul e chiar timid? Da’ ce inseamna timiditatea? De unde i se trage? Ce ganduri interzise clocesc in inconstientul lui de nu-i dau voie sa se manifeste firesc? Si cine e tartorele real care il saboteaza? Buun… Sa zicem ca ai primi un buchet de flori de la un admirator secret cu mesajul: „Cand te vad, ma tai ca maioneza…” Ce i-ai raspunde?

Eu?! Pai… depinde… Eu recunosc ca sunt suficient de naroada sa ma gandesc prima oara ca bag seama ca in contextul asta  avem nevoie de ALIFIE. De ce Alifie?! Paaaai…. sa ne f… pe amandoi. Posibil ca d’asta se si teme… Da’ sa-i spui ori nu ce-mi trece mie prin cap? 🙂

Dar tu? Tu ce i-ai raspunde? Lasa-ma sa ghicesc. Aham… zambesti… „a venit primavara cu un buchet imens de flori” Ce scrie in bilet? Nimic?! Inteleg… acum e liniste. Putem continua? … 🙂

Publicat de: vasilescumihaela | Februarie 11, 2014

O intamplare simpla…

Zi de primavara precoce, lacrimi de zapada si soare. Cam asa as fi putut descrie ziua de azi, daca n-as fi plecat sa-mi cumpar niste pamant de flori din mall. Mergeam ingandurata cand ceva m-a facut sa-mi ridic privirea. La o masa mai retrasa cineva se uita atent la mine, apoi si-a plecat privirea inainte de a-l saluta. Am trecut mai departe gandindu-ma daca era simpla intamplare, jena de a intalni o cunoscuta intr-un cerc de prieteni sau timiditate. L-am reintalnit printre rafturile pline si un zambet haios mi-a incoltit in minte. Parea o joaca de copii ce amintea cumva nostalgic de  ascunzisul pe sub masa de biliard. 🙂

Il chemasem eu? Ma dorise el acolo? Greu de raspuns… interesant insa ca ne-am reintalnit pentru o clipa si… un salut … albastru… De dincolo de parul albit prematur o voce blanda imi aducea copilaria in cale. Nimic colturos, doar zambete.  Oare daca il invitam la o cafea, ar fi venit? Habar n-am dar sigur nu i-ar fi dat mana sa ma vada cum mi-o insir pe mine in public 2 minute mai tarziu. 🙂

Emotie tarzie de primavara?! Hmmm… Mare minune! Nu credeam ca ma mai emotioneaza ceva afara de muzica si filmele vechi.  Dar…  cine stie? Valentine’s day sau doar… o intamplare simpla… ? 🙂

« Newer Posts - Older Posts »

Categorii